Conceptul de patrimoniu s-a aratat, de-a lungul existentei sale, ca fiind extrem de versatil, adaptabil si transformabil, in functie de multiple cerinte socio-politico-culturale. Dincolo de valentele sale specific civiliste, acesta poate fi considerat un „concept-cadru” al dreptului, in toate formele sale de manifestare, ce se preteaza la numeroase schimbari si adaptari, specifice domeniului care necesita prezenta unui asemenea instrument.

In contextul crizei ecologice actuale, se impune mai mult ca oricand conceptualizarea unui patrimoniu specializat, adaptat specificului dreptului mediului, independent de patrimoniul natural deja consacrat, care sa confere elementelor naturii un statut juridic special, sa impuna protectia si conservarea acestora in conditii satisfacatoare exploatarii si valorificarii lor, atat pentru generatiile prezente, cat si pentru cele viitoare.